Evoluția descendenților lui ipse în limba română

Lat. ipse a evoluat diferit în limbile romanice, limba română fiind cea care a conservat cel mai bine uzurile, îmbogățindu-le cu unele noi. Scopul cercetării este de a pune în evidență evoluția reflexelor formal-funcționale ale lui ipse pe teren românesc: îns1, îns2/ins, îns(ă)3, însul, nusul, dînsul, adins, însuși, posibil și focalizatorul legat –și. Analiza este o dezvoltare a unor cercetări anterioare pe un corpus extins de limbă veche, completat acum cu un corpus amplu de română contemporană non-standard, vorbită subdialectal. Fenomenele semnificative din româna veche comparativ cu latina sînt proliferarea formelor, conservarea uzurilor paralel cu apariția unora noi, îmbogățiri semantice și constituirea unor sinonimii lexico-funcționale relativ numeroase. Româna veche a reorganizat cuplurile formă-funcție, a introdus variante poziționale condiționate sintactic și marcarea diferențială a obiectului prepozițional, a lărgit sensurile ca efecte contextuale ale prototipului focalizator, a limitat ambiguitatea cu reflexivul și reciprocul, a gramaticalizat deicticul textual demonstrativ în conjuncție adversativă. Pentru româna modernă sînt semnificative constituirea unor omonimii lexico-gramaticale care elimină ambiguitățile, precum și apariția unor diferențe de registru. Evoluția lat. ipse pe teren românesc ilustrează un caz de poligramaticalizare și polimorfism, care nu e singular în istoria idiomurilor neo-latine.