Pentru o istorie a punctuației românești

În practica realizării edițiilor academice pentru textele românești din epoca veche și premodernă, chiar atunci cînd se înregistrează cu scrupulozitate, în aparatul critic, și sînt comentate în ample studii lingvistice și filologice variantele fonetice, morfologice, sintactice și lexicale pe care le cunoaște un text, erorile grafice, omisiunile și interpolările ș.a., problema punctuației este rezolvată în mod tacit, prin adăugarea unei punctuații sintactice raționale, după norma modernă. Procedeul are unele avantaje pentru cititorul de azi, însă, în fapt, falsifică textul, întrucît pune pe seama autorului originar, fie și neintenționat, faptele unui agent secundar: editorul. În plus, inexistența la noi a releveelor arheologice perfecte ale acestor texte—care să pună în evidență și habitudinile mai mult sau mai puțin conștientizate și constante ale scribilor din vechime—face imposibilă, deocamdată, alcătuirea unei istorii a punctuației românești. Rămîne aceasta un deziderat însă, a cărui realizare depinde de reevaluarea obiectivă a practicii editoriale contemporane.