Pădurile composesorale din Bucovina

In Revista Pădurilor numărul 4 (XLII) din aprilie 1930 s-a publicat articolul cu tema: „Pădurile composesorale din Bucovina” ca un semnal de alarmă tras pentru salvarea pădurilor bucovinene supuse unei imense presiuni din partea proprietarilor și unui haos legislativ confuz. După trecerea în revistă a istoricului proprietății forestiere  din această provincie, utilizând izvoare scrise valoroase, cunoscute în istoriografia silvică, autorul explică modul de constituire a pădurilor composesorale  după o administrație destul de exigentă și bazată pe o legislație clară și fermă precum aceea care reglementa gestionarea  pădurilor Fondului Bisericesc din Bucovina. ( În acest sens se reamintește de „Orândueala de pădure din Bucovina” dată de împăratul Iosif al II-lea în 1786) Tocmai având în vedere  apărarea și consolidarea dreptului sfânt de proprietate, ca urmare a reformelor induse de revoluția de la 1848, Fondul Bisericesc a cedat 80.500 Ha și a început în 1853 răscumpărarea  drepturilor de servitute (pășunat, lemn de foc, lemn de construcție) ce a însemnat cedarea a încă  85.876 Ha și o sumă importantă de numerar. Fondul bisericesc a dorit astfel să elimine orice fel de ingerință în proprietatea sa. În același  timp și administrarea și exploatarea pădurilor composesorale fiind reglementată în viziunea apărării și conservării lor, pentru că „Toate legile forestiere austriace cuprind dispozițiuni pentru buna administrare a acestor păduri și împiedicarea devastării lor.” Introducerea cărții funciare în Bucovina (1874)  a însemnat  un nou pas spre clarificarea proprietății forestiere.  Din păcate o altă atitudine asupra pădurii avea să se instituie după trecerea de la legislația austriacă la legislația românească în urma Marii Uniri. Reforma agrară din 1921 (legea 3608/1921 pentru reforma agrară din Bucovina) a constitut imboldul pentru ieșirea din indiviziune în numeroase comune pe care autorul le aduce ca exemplu, constatând că: „ după atâția ani de la alipirea Bucovinei la patria mumă suntem nevoiți să asistăm cu durere la destrămarea acestor păduri ce au constituit drepturi câștigate de strămoșii devălmașilor de astăzi” Dorind să argumenteze degringolada instalată în pădurile composesorale   autorul articolului prezintă o analiză documentată a cauzelor ca au dus  al ieșirea din indiviziune, a ineficacității legislației românești precum și a mulțimii de profitori – pescuitori în apele tulburi al lipsei de reglementare. Pentru stoparea jafului , se considera la vremea aceea că soluția trebuie să vină din partea legiuitorului, propunându-se câteva măsuri. Citind acest articol în mod inevitabil lectorul contemporan va fi împins către o paralelă cu situația creată de astă dată în toate pădurile României, când legile 18/1991, 1/2000, 247/ 2005 nu au reușit să evite devastarea prin tăieri ilegale a peste 500.00 ha, probând atât incapacitatea legiuitorului cât și a celor plătiți să apere pădurea, de  a face realizabilă această misiune. Totodată cititorul este pus în fața unei alte întrebări: Nu cumva au funcționat aceleași interese (poate altele și mai mari și mai veroase) acum ca și în urmă cu aproape 100 de ani. După cum se poate constata încă o dată, , istoria se repetă. Și de fiecare dată nu la modul cel mai favorabil pentru pădure.  La fiecare cotitură a istoriei în  binecuvântatul spațiu carpato-danubiano- pontic cei care au plătit au fost țăranul și pădurea.