UN ALT LATINISM INTERBELIC: URMAŞII FRANCOFONI AI ROMEI

O privire sintetică despre şcoala de latinişti interbelici, precum Alexandru Graur, Scarlat Lambrino, Matei G. Nicolau, Nicolae I. Herescu, Dionisie M. Pippidi şi Victor Buescu, exploatează şi date din arhive, cu precădere epis-tolare: formarea acestor specialişti în România şi la Paris; legăturile savante ale epocii interbelice cu Occidentul şi statutul de limbă culturală şi ştiinţifică par excellence de care s-a bucurat atunci franceza; publicaţiile pe care latiniştii români le animă, fie ele specializate sau de popularizare; aspectele instituţionale, legate şi de direcţii şi moşteniri culturale; continuarea acestei misiuni de cei plecaţi sau rămaşi în exil; locul pe care câţiva dintre aceşti filologi şi l-au asumat în dezbaterile culturale şi ideologice interbelice, într-o epocă de dinamism cultural dar nelipsită de tensionări. Este un cu totul alt latinism, după cel fondator al Şcolii Ardelene, şi după momentul important reprezentat de Vasile Pârvan: un latinism sa-vant, francofon, universal dar şi naţional. Latinismul interbelic a funcţionat defapt ca o racordare la Occident, dar şi la o lume savant ă cu met odele (adică exi-genţele) şi libertăţile ei (adică necesitatea spiritului critic), iar exponenţii săi apar conştienţi de deschiderea necesară către modernitate şi societate.