Priorități românești în muzeografia asimetriilor contemporane

Lumea contemporană parcurge o etapă neobișnuit de atipică: viteza informației a spart barierele limitate ale cunoașterii iar revoluțiile pe seama drepturilor naturale au implozat izolarea, ducând la exoduri nemaiîntâlnite cu scop principal economic. Națiunile contemporane și-au modificat structurile, devenind, cele mari și puternice importatoare de resurse și merite umane valide iar cele mici și mijlocii, furnizoare de capital uman lucrativ și potent. În plus, conflictele armate au determinat exoduri umane, prin dislocare forțată din spațiile originare. Mișcarea în cauză este susținută și prin industria turistică fără precedent, marcând deschideri de orizont cultural tot nemaiîntâlnite. Toate acestea privesc direct și muzeografia românească, incluzând componentele acesteia: cele naționale, regionale, provinciale, locale. Includ, de asemenea, patrimoniile materiale și imateriale românești – majoritare covârșitor – și ale grupurilor etnice cu care românii conviețuiesc. Muzeografia din România are puternice datorii de recuperare și remodelare. În temeiul unor noi realități politice și economice, cu largi deschideri, noua muzeografie prezintă obligatorii și precise profiluri identitare, dar mai ales este obligată să democratizeze muzeul și raportul acestuia cu semenii. Dacă ideologii precedente au urmărit un „om nou”, acum muzeul de la noi ce tip de vizitator-cetățean urmărește? Remarcând asimetriile rezultate din evoluții separate, muzeele pot propune căi de dialog și înțelegere. Și, adeseori, se face! Lumea a fost și rămâne, în esența ei, una plurală, iar muzeosofia explică acest pluralism. A-l întruchipa și-n forme expoziționale, apare ca necesar